Da-mi linistea inapoi.

E  iarna in mine, in sufletul meu. E frig si ceata, din nou. Cred ca e cea mai trista perioada. S-au intamplat atat de multe, cerul plange, pamantul imi urla sub picioare, natura tremura odata cu mine. Am crezut ca nu mai pot sa scriu, ca m-am schimbat prea mult, dar cand tristetea mi-a acaparat tot corpul, mereu ma intorc la cuvinte, caci doar ele mi-au mai ramas. Simt ca am inghetat si m-am oprit in timp,ca nu mai avansez deloc. As vrea sa ies din peretii astia pe care i-am creat singura, dar de fiecare data cand piciorul paseste in afara se retrage rapid. Frica de schimbare m-a adus in situatia asta. Stiu..sunt constienta si ma cert mereu pentru asta. Toata lumea ma vede curajoasa, dar sunt atat de slaba, urmarita intotdeauna de trecut, n-am reusit niciodata sa ma detasez cat trebuie, nu am reusit niciodata sa traiesc in prezent. 
Nu mai stiu cum e sa zambesc de fericire pentru mine si nu pentru altii. La naiba!..nu mai stiu nici sa plang. Plansul ma salva si ma calma intotdeauna, orice lacrima care imi racea fata, ma ajuta , dar acum nici sa plang nu mai pot. Mi-ai luat si lucrul asta. Sincer iti zic, nu mai stiu cine sunt. As vrea sa fac cumva sa ma regasesc, dar parca ma indepartez din ce in ce mai mult. Capul meu e plin de cuvinte nespuse, de intrebari fara raspuns si de lacrimi, lacrimi care nu vor sa curga... Oricat de tare ar zbiera linistea asta din jur, in capul meu e o galagie continua. Sper ca pana data viitoare sa fac si eu pace cu linistea, o caut de atata timp si ea mereu fuge.